4/10/2012

Valorile "traditionale" romanesti pentru femei - sau ce alte idei teribile sunt impinse de biserici


Copiez cateva bucati dintr-un articol de pe Historia.ro:

Cum era bătută şi tratată femeia în Evul Mediu (link descoperit via proddit)

Mentionez ca urmatoarele descrieri nu sunt doar parte din crestinism, ci sunt parte din toate religiile abrahamice si din o buna parte din cele orientale (si hinduismul trateaza femeile oribil). Arhetipiul de la fundatie e tot cel patriarhal (ierarhia rigida condusa de un barbat). Cine nu pricepe problema cu aceasta trebuie doar sa-si dea o teava (sau ceva asemanator) in testicule. Doar pentru ca te-ai nascut cu ele nu inseamna ca esti superior.

Într-o societate rurală chinuită, marcată de decăderea ţărănimii libere şi aservirea ei, în care principala grijă a bărbatului era să asigure mijloacele materiale necesare traiului familiei sale şi achitarea dăjdiilor către stăpânire, statutul social al femeii era tributar unei paradigme bazată pe cutume, unele dintre acestea bucurându-se de girul Bisericii.



femeia vremii îşi desfăşura existenţa în limitele spaţiului domestic. Considerată drept o fiinţă mai puţin înzestrată fizic şi intelectual, având în vedere „neputinţa şi slăbiciunea firii“ şi faptul că „iaşte mai proastă şi mai leasne spre cădere decît bărbatul“, femeia era supusă autorităţii bărbaţilor din familie, reprezentaţi în diferite stadii de-a lungul vieţii de tată, frate şi soţ.




Pentru o femeie era imposibil să tindă către un scop propriu sau să aibă aspiraţii personale. Acestea erau drepturi de care se bucurau în exclusivitate bărbaţii.




Din tinereţe, fetele erau ţintuite în casa părintească, dorindu-se păstrarea lor neprihănite şi virtuoase, prin apărarea bunelor moravuri împotriva păcatelor.




În urma căsătoriei, care de cele mai multe ori nu reflecta opţiunea fetei, ci mai degrabă era condiţionată de vrerea părinţilor şi de existenţa zestrei, femeia ajungea în slujba soţului. Prin starea naturală de inferioritate faţă de acesta, considerat capul familiei, femeia era „deposedată“ de partea ei din patrimoniul patern. Soţul avea drept deplin de administrare şi folosire a dotei, însă, din fericire, nu o putea vinde sau înstrăina în nicio circumstanţă.




Convieţuirea paşnică în fiecare casă ţinea de respectarea cu stricteţe a obligaţiilor ce îi reveneau femeii în raport cu bărbatul




bărbatul socotea că femeia îi aparţine în totalitate, că are drept de viaţă şi de moarte asupra ei, deşi legislaţia medievală românească „permitea“ uciderea femeii doar în caz de încălcare a fidelităţii conjugale sau de legături incestuoase cu rude „ce să sue sau de cealea ce se pogoară pînă a doa spiţă“. Plecând de la această concepţie învechită, legiuitorul îi recunoştea bărbatului dreptul în aplicarea corecţiilor asupra soţiei sale.




În situaţii de nesupunere mai gravă, soţul era îndreptăţit de asemenea „să‑ş pue muiarea în fiară sau să o închiză, cum ar fi în temniţă“; iar cât priveşte adulterul descoperit de soţ înăuntrul casei lui, glava în care se menţiona „de va ucide pre dînsa şi pre curvariu, acela nu se pedepseaşte adevărat“ îl absolvea practic de orice incriminare.




Toate acestea demonstrează cum atitudinea legiuitorului reflectă într-o oarecare măsură învăţătura Bisericii care condamnă orice abatere de la normele morale, dar nu ţine cont de drepturile naturale ale femeii, cum ar fi dreptul la viaţă şi dreptul la a doua şansă




Fântâna, moara, albia râului unde îşi spălau rufele, biserica sau uliţa satului se numărau printre spaţiile colective îngăduite frecventării femeilor, cu acordul soţului, unde acestea se întâlneau şi să stea la taifas. De asemenea, puteau fi prezente, însoţite de bărbaţii lor, la hora din zilele de sărbătoare. Nu se cuvenea însă ca femeia să meargă la baia publică sau în oricare alt loc la „băuturi“ cu bărbaţii, „adecă pre la mease dă veselie“.




menirea femeilor era aceea de a procrea, maternitatea constituind adevărata lor identitate. Din vremuri imemoriale, femeii i-a fost atribuit rolul primordial de dăinuire a speciei, imaginea ei fiind transpusă în idoli ai fecundităţii şi adorată ca atare.




Viaţa adultă a femeii se constituia dintr-o succesiune de naşteri şi alăptări, fapt care nu o exonera însă de treburile din gospodărie sau de munca câmpului, aproape echivalentă cu cea a bărbatului. În ­atare condiţii, nu este de mirare că mănăstirile deveneau o alternativă pentru femeile care doreau să se detaşeze de atribuţiile sociale sau căutau să scape de violenţa domestică.
De asta mergeau si barbatii in asa institutii...



Deşi hărăzită să-i îngrijească, să-i servească şi să-i hrănească pe toţi cei alături de care-şi ducea existenţa, de multe ori, femeia era nevoită să asiste neputincioasă la moartea propriilor copii, survenită din diverse pricini, printre care boala sau sărăcia.




Cel mai deprimant este cand vezi acum femei din diverse organizatii de specie crestina care cer o intoarcere la asa traditii, probabil fara sa cunoasca deplin dimensiunea cerintelor.

Post a Comment

Ceva asemanator:

Related Posts with Thumbnails

Cele mai citite articole

Arhivă

Original design by Six Shooter Media. To Blogger by Template-Godown